Orice american pare sa stie - macar subliminal - ca nu exista narcoza mai periculoasa decit mitologizarea (excesiva si impietrita) a clipei de fata, intrucit ea naste monstri, fie acestia si sacri. Imi amintesc bine ca, in urma cu un deceniu si jumatate, o observatie a lui Noica ma tulbura pina la revolta. In Jurnal filosofic - opera de tinerete, retiparita la Humanitas abia in 1990 -, la un moment dat, el spune ca moartea marelui savant, a sefului de scoala, a creatorului de sistem, a liderului de opinie sau, cu un termen consacrat, a "eroului", este o necesitate, fara aceasta istoria neputind progresa. Eram student pe atunci, coplesit inca de rigiditati si automatisme autocratice, si, prin urmare, nu am ezitat prea mult sa clasez butada vag radicala a tinarului treizecist drept blasfemie. Tocmai acesti "monstri sacri" ai culturii ne lipsisera aproape jumatate de veac (de comunism) si - credeam eu -, daca nu apareau in viitorul apropiat (pentru a fi asezati pe soclu si adorati transistoric), ei ar fi trebuit inventati. Interactiunea ulterioara cu mentalitatea americana mi-a nuantat fundamental presupunerea. Un sistem al competitiei reale si, implicit, al evolutiei permanente respinge, in mod structural, instaurarea de mituri in dimensiunea culturala a actualitatii. Am descoperit, cu surprindere, cum istoria dinamica demoleaza si construieste continuu, in functie de rigorile prezentului, cautind formula ideala de functionare dupa nevoile existentiale ale oamenilor vii si activi. Europenii explica, de obicei, aceasta permanenta "miscare" a americanilor prin absenta traditiei peste Ocean, dar, totodata, sint nevoiti sa accepte faptul ca aici se afla ideea autentica de progres a civilizatiei Lumii Noi, in raport nu doar cu vechile natiuni ale mapamondului, ci chiar cu celelalte culturi de emigranti (v. Canada, America Latina sau Australia). Psihologia lor colectiva refu