Firmele serioase de textile din Germania ar trebui deja sa specifice pe etichete - “Bracinari - durata normala de folosire - un an, cu sperante mari de amortizare second-hand in Romania”. La fel cum companiile vestice de automobile ar trebui sa-si reconsidere sloganurile publicitare : “Puteti sa o conduceti 500.000 de kilometri, sa o rupeti in doua, sa o carpiti cu scotch, cu hartie cu scuipat sau plastelina si, dupa vreo 60 de ani de folosire, tot o sa v-o cumpere romanii”. La fel cum tomberoanele U.E. ar trebui sa aiba specificatii : “Hartie”, “Plastic”, “Romania”. La fel ca batranii cu Alzheimer care strang in case, ani buni, o patrime din continutul ghenelor din tot cartierul, alaturi de o duzina de caini care nu mai vad lumina soarelui cate trei cincinale, Romania are o atractie fatala catre second-hand-urile unei lumi care ne-a fascinat in asa masura incat sa credem ca si lucrurile expirate sau uzate “de la ei” sunt de “n” ori mai bune decat orice produs similar nou, dar compromis cu insemnul “made in Romania”.
Pe ce logica poate sa accepte un functionar public sa dea mii sau zeci de mii de euro pe un utilaj vestic “forjat”, produs in 1990, in momentul in care pe fisa sa scrie mare : “Durata normala de utilizare sase ani, durata de utilizare ramasa - 0”? Raspunsul il stiu si o serie de fosti si actuali inalti dregatori din administratia timiseana. Dar singura logica nu poate fi decat una : nu e ban din buzunarul cuiva, e ban public. Ca atare, intra in functiune una dintre axiomele tipic romanesti : “Luati, ca este...” Vanzatorii au facut o afacere buna. Ei pot sa ceara oricat, pe orice, daca exista cumparatori. Spun si romanii, si nemtii : “Nu e prost cel care cere”. Iar cumparatori, contra actiuni valorand sume fabuloase din banul public, s-au dovedit a fi niste inalti dregatori timiseni, care acum se justifica ridicand din umeri : “Dar ce, eu mai stiu? A