Zilele trecute, lîngă Mînăstirea Rîmeţi, un sătean de prin partea locului m-a întrebat, foarte cuviincios, dacă aş fi de acord să discutăm "puţină politică". Am crezut că urmează întrebări candide despre partide, parlamentari şi miniştri. În realitate, omul avea o problemă foarte concretă, legată de nişte terenuri pe care nu le putuse recupera. Spera că îl pot ajuta şi voia să se repeadă pînă în sat, ca să-mi aducă actele litigiului. "Politica" era, aşadar, pentru el, o chestiune de interes personal, o manevră de utilitate curentă, o daravelă. Nici o legătură cu lupta pentru putere, cu disputele ideologice, cu vedetele mediatice ale instituţiilor de vîrf. Regăseam, astfel, stratul originar al noţiunii, sensul ei prim. Căci, într-adevăr, "politica" nu e despre alegeri, alianţe, combinaţii strategice şi solidarităţi de gaşcă. Nu e despre Băsescu şi Tăriceanu, despre Iliescu şi Geoană, despre liberali, pedişti şi pesedişti. E despre pensii, proprietăţi, preţuri, impozite, chirii, drumuri comunale, legi, ajutor la vreme de catastrofă, canalizare, administrarea gunoaielor, servicii publice ş.a.m.d. Pe scurt, politica e ceea ce nu fac, îndeobşte, politicienii. Sau fac doar în subsidiar, orientaţi spre cu totul alte obiective.

Criza politicului e universală. Peste tot, oamenii politici au reuşit să înlocuiască nevoile comunitare cu scopuri personale sau de grup. "Omul de stat" e, în tot mai mare măsură, "om de partid", adică un personaj gata să înlocuiască logica cu retorica şi decizia pragmatică, funcţională, cu gesticulaţia rentabilă. Ceea ce se petrece e o reconfigurare a insomniilor: în loc să aibă nopţi albe din cauza găurilor din asfalt, politicianul are nopţi albe din cauza listelor electorale şi a moţiunilor de cenzură. Iar cetăţeanul de rînd, devenit simplu alegător, iese din joc, ca o anexă statistică. El vrea soluţii, înlesniri, eficienţă. Vrea niţică