Orientul Mijlociu e viesparul uman prin excelenta. Matrice a tuturor civilizatiilor rasaritene - migrate prin elenism in aria greco-romana -, aceasta zona posesoare de vechimi imbatabile si conflicte aparent insolubile continua sa produca fascinatie sau, in varianta prozaic politica, mari dureri de cap.
Este Orientul Mijlociu totuna cu "lumea araba"? Nu, pentru ca avem Israelul, dar si pentru ca iranienii sunt siiti nonarabi sau pentru ca, in Liban si prin preajma, continua sa existe comunitati crestine - de la maroniti la ortodocsi, trecand prin catolicii uniti cu Roma. Poate fi el democratizat, asa cum incearca americanii, cu al lor visat "Greater Middle East"? Pana la un punct, da. Toate statele din regiune - ca vorbim despre Egipt, Siria sau despre mereu fragilele institutii ale viitorului stat palestinian - s-au dotat cu organisme parlamentare si cu emergente "societati civile".
Daca exista insa o regiune a lumii unde expresia "greaua mostenire" are vreun sens, aici trebuie ea cautata. Orientul Mijlociu e un mozaic pasional de triburi, etnii, confesiuni si religii placate peste arheologia unor suprapuneri civilizationale odinioara conflictuale si inca tensionate. Exista in aceste societati trasaturi de modernitate (tehnologica) si puseuri novatoare, dar si vechi aranjamente "inacceptabile" din perspectiva europeana (precum "crimele de onoare" sau pedeapsa capitala). Conditia femeii e complet diferita de standardele noastre. Orice predictii am face, nu putem ignora factorul islamic si multiplele sale grade de "toleranta". In anii '60, cinematografia egipteana era la fel de "liberala" ca si filmele usoare cu Audrey Hepburn. Astazi, dupa revolutia iraniana din 1979, doua intifade, grotesca aventura a talibanilor din Afganistan, 11 septembrie si "invazia" Irakului, statele Orientului Mijlociu sunt mereu mai atrase de fundamentalism. Nu e de mirare.
