Cunoaşteţi povestea palpitantă a bătrânului mecanic de locomotivă şi a fiului său?... Nu mai ţin minte unde, când şi cine a scris-o. Lecturile copilăriei sunt anonime. Multă vreme, de pildă, eu n-am ştiut cum îl chema pe autorul lui Robinson Crusoe, - şi era Biblia mea.
Bătrânul conducea noaptea un personal. Mergea cu viteză normală. Când, departe, în urmă, la o curbă, în beznă, apar ochii roşii ai unei locomotive şi se aude un şuierat puternic. Era acceleratul. Mecanicul cunoştea orarul. Fusese o întârziere. 312, acceleratul din urmă, recâştigase teren. Pe impiegatul de la staţia dindărăt, ştia cum îl cheamă, - îl chema Ilie, Iliuţă, care greşise, şi nu-l oprise pe 312, unde, fochist, era fiu-său, Tăchiţă, îşi luaseră la revedere la despărţire, urându-şi drum bun. Normal ar fi fost ca impiegatul ăsta, Ilie, să-l fi reţinut pe 312 în staţia lui, unde acceleratul nu avea oprire; dar uitase şi bătrânul, cu personalul lui, nu mai apucase să intre în staţia următoare, care era o gară importantă, să tragă pe o linie secundară, să scape, presupunând că impiegatul următor ar fi fost avertizat de greşeala ivită.
O luptă pe viaţă şi pe moarte începe. Farurile din urmă se apropie vertiginos. Bătrânul, disperat, dă peste cap regulatorul de aburi. Fochistul său, mai bătrâior, pe care-l chema Toader, zvârle în cuptor lopeţi peste lopeţi de cărbuni, să obţină cât de cât viteza salvatoare, locomotiva lor se hâţână ca beată, vagoanele se clatină, gata-gata să sară de pe şine, călătorii zbiară cu toţii, habar n-având ce se întâmplă, unul ţipă că mecanicului i s-a făcut rău, iar locomotiva a luat-o razna.
Acceleratul din urmă se apropie cu o iuţeală turbată, bătrânul îşi biciuie personalul. Peste o mie de pasageri sunt în cele două trenuri angajate într-o cursă a morţii. Mai e puţin-puţin şi personalul ar intra în staţie... Impiegatul dinainte