De peste un deceniu, de cand lucrez in acest domeniu al presei, am aparat cu o inversunare demna, poate, de o cauza mai buna, breasla arhitectilor. Cand eram tanar, o gluma buna zicea ca daca nu desenezi atat de bine incat sa intri la Arte plastice si nu stii suficienta matematica incat sa dai la Politehnica, e musai sa te faci arhitect. Arhitectul este si va fi, trecand peste aceasta gluma, un om creativ, cu o remarcabila capacitate de a vedea in spatiu si de a combina volume. Este si un om al deplinei responsabilitati, dar si, aproape intotdeauna, al unei nemasurate vanitati.

Orice arhitect adevarat iubeste fiecare casa proiectata si construita sub bagheta lui ca pe propriul copil. O iubire de multe ori oarba, dar perfect omeneasca, acea iubire care ne face sa vedem in orice odrasla o minune de frumusete. N-am auzit inca si nici nu cred ca am sa aud vreodata un arhitect care sa spuna ca a facut o casa urata.

Si la noi, ca peste tot in lume, arhitectii s-au organizat in asociatii si bresle profesionale, incercand sa gaseasca numitori comuni unei sume de orgolii si de aspiratii individuale. In interiorul breslei au fost, sunt si vor fi discutii interminabile despre felul in care trebuie platita prestatia lor sau adevarate lupte fraticide pentru obtinerea unor contracte cu multe, multe zerouri in coada.

Exista arhitecti practicanti, pentru care creatia, proiectul asumat sunt unicele repere ale meseriei. Altii, prin conjuncturi sociale, ajung un soi de functionari de rang mai mic sau mai mare, oameni care au puterea sa ia decizii in numele unor comunitati. Acestia, a caror munca nu trebuie minimalizata si in nici un caz contestata, trebuie sa aiba calitati exceptionale, sa fie profesionisti desavarsiti, sa aiba puterea si curajul de a privi spre viitor cu generozitate. A fi, spre exemplu, arhitectul sef al capitalei presupune o imensa responsabilitate