In Republica Moldova, dramaturgia contemporana autohtona se afla in postura jalnica a unui produs cultural inutil. Majoritatea teatrelor din Chisinau nu risca sa aduca in scena piesele autorilor basarabeni tineri decit atunci cind popularitatea lor peste hotarele tarii nu poate fi ignorata (cazul Nicoletei Esinencu si al lui Dumitru Crudu), iar spectacolele dramaturgilor moldoveni lansati dupa ’89 nu au reusit sa depaseasca, din punct de vedere statistic, cota unor exceptii fericite.
Pretextele pe care le invoca directorii de teatru atunci cind un autor autohton vine in biroul lor cu o noua piesa, in eventualitatea unei montari, se rezuma la citeva replici de o concizie deprimanta: „Nu avem bani. Nu avem regizor. Nu avem public pentru piesele voastre“.
Ultimul element al acestei laconice explicatii, si anume lipsa de interes a spectatorilor moldoveni pentru textul sarmanului dramaturg, este adesea invocat ca argument suprem, mai ales in conditiile in care teatrele din RM sufera oricum de sindromul salilor goale.
Ani la rind nimeni nu a avut rabdarea si curiozitatea sa se uite prin piesele autorilor postmoderni altcumva decit pe diagonala, nimeni nu s-a obosit sa le citeasca si sa le analizeze pentru a stabili o „lista“ de calitati si defecte. Personajele, conflictele scenice, talentul si munca dramaturgilor contemporani sint a priori condamnate sa ramina intre filele manuscriselor, fara sanse de a prinde viata si de a se transforma in spectacole de teatru.
Institutia culturala ce a indraznit sa se apropie de dramaturgia scrisa in RM dupa prabusirea Uniunii Sovietice si sa gaseasca o modalitate prin care textele dramatice sa fie citite si discutate in fata publicului a fost Nationalul „Mihai Eminescu“ din Chisinau, in cadrul caruia activeaza Atelierul de Dramaturgie Contemporana (ADC).
- Sase piese in prima lectura
