Romanul lui Gheorghe Craciun nu poate fi simpla poveste a nefericirilor unei femei. Resortul sau trebuie sa fie altul decit compasiunea fata de destinul unei „victime a societatii“. Numai la suprafata Pupa russa poate fi vazuta ca un roman „realist“ care expune modul in care Leontina Guran, o fata „tipica“, dintr-un sat oarecare, este golita, treptat, de umanitate, prin presiunile, cind directe, cind insidioase, ale sistemului comunist.
In copilarie, impreuna cu tovarasii ei de joaca, fetita descopera o parasuta abandonata. Copiii isi ingroapa descoperirea, pentru a o putea pastra – fapt care, ajuns la cunostinta militianului din sat, va declansa o ancheta brutala, cu participarea unor misterioase personaje venite „de la raion“. Mai tirziu, ca membra a unei echipe de baschet aflate in deplasare in Occident, Leontina nutreste ginduri de evadare, de care „Sistemul“ afla din nou, astfel incit ea va fi santajata cu excluderea din facultate (IEFS) pentru a deveni turnatoare.
Trecind de la amenintari la ispite, destinul (sau forta care-l inlocuieste in conditiile concret-istorice ale Romaniei ceausiste) ii ofera Leontinei un post de „coordonare a coordonarii“, altfel spus, de instructor intr-un aparat judetean al Uniunii Tineretului Comunist. in scurt timp se va dovedi ca principala ei sarcina, in aceasta calitate, este aceea de a se ocupa de gratificarea sexuala a esalonului superior, integral masculin, al institutiei care o integreaza.
Exista, asadar, suficiente elemente pentru a vedea in carte „povestea unei femei“, al carei „destin“ ilustreaza, cu putere simbolica, inumanitatea esentiala a comunismului. Cu toate acestea, oricine a urmarit desfasurarea reflectiei despre literatura a lui Gheorghe Craciun (a carei profunzime, subtilitate si deschidere interdisciplinara fac din autorul nostru unul dintre cei mai importanti intelectuali umani
