Am vorbit prima oara despre ceea ce am numit „razboiul româno-român“ cu cincisprezece ani in urma, intr-un editorial publicat in „România libera“ in vara lui ‘91. Dar as exagera daca as pretinde ca eram pe deplin constient, atunci, de cauzele si de consecintele acestui razboi, intr-un fel unic in istoria noastra. El ma uimea, ma soca, inainte de a ma pune pe gânduri. Il consideram un fel de eczema a libertatii prost intelese, fara sa-i intuiesc cauzele profunde. Vorbeam despre rupturile din societatea româneasca, despre vrajbele si discordiile care transformau o libertate abia cucerita intr-un viespar. Imi marturiseam dezolarea ca solidaritatea nationala, de care aveam atâta nevoie, semana cu un vas spart din pricina patimilor vehemente ce nu permiteau o clipa de calm. Tot ce ne unise cu numai un an si jumatate in urma, in euforia de dupa caderea lui Ceausescu, se ruinase parca, devenise o amintire, lasând locul unui fel de razboi civil psihologic. Nu era vorba numai de pasiunile politice, care ne imparteau in „fesenisti“ si „antifesenisti“. Imi amintesc bine: nuantele disparusera din discutiile noastre. De asemenea, soaptele. Toti simteam nevoia sa ridicam vocea, eram cu nervii incinsi, ceea ce facea imposibila, pâna la urma, si logica. Azi, când ma uit in urma, imi dau seama ca eram usor ridicoli in patosul nostru. Ni se parea ca istoria statea dupa colt si astepta, intimidata, sa vada ce vom hotari in legatura cu soarta ei. Luând prea in serios dezbaterile romantice si, practic, inutile in care ne clamam parerile, nu ne trecea prin cap ca, in acest timp, viitorul se decidea in alta parte, unde se punea la cale „privatizarea“ comunismului in favoarea viitoarei oligarhii. De câte ori ma gândesc la isteria acelor vremuri, cu multi naivi, vanitosi frustrati, procurori voluntari si visatori caraghiosi (categorie in care intram eu) am un dublu sentiment. Unul de jena: c