In octombrie 2005 un copil din Iasi a disparut de acasa. Cautarile au durat doua luni. Un sofer de taxi, despre care politia credea ca ar fi putut avea un amestec in disparitia fetitei, a fost retinut si interogat. Supus cateva saptamani unei anchete pe care avem dreptul sa o banuim severa, tanarul s-a sinucis. Pana la urma, trupul Larisei a fost gasit chiar in imobilul in care locuise. Un vecin a recunoscut crima, a fost arestat si trimis in judecata.
Totul parea clar la inceputul acestui an: corpul victimei fusese investigat medico-legal, urmele abuzului si cauzele violente ale mortii fiind precizate stiintific, vinovatul isi asumase responsabilitatea faptei fara vreo ambiguitate, rezerva sau astutie procedurala, iar procuratura a cerut in temeiul unor probe irefutabile pedeapsa maxima prevazuta de lege pentru un inculpat a carui deplina sanatate mintala nu a fost pusa la indoiala nici macar de aparator. Suficiente elemente pentru ca cetateanul informat sa-si inchipuie ca oricarui judecator de pe lume nu i-ar fi trebuit decat cel mult o saptamana pentru a citi dosarul, maximum doua sedinte publice pentru a asculta rechizitoriul si a da cuvantul inculpatului si avocatului acestuia, trei minute pentru a pronunta sentinta si o ora pentru a o redacta.
Asemenea cazuri simple, in care adevarul e stabilit, probat si recunoscut dincolo de orice indoiala, par facute pentru magistrati incepatori. Cu toate acestea, tot ceea ce a reusit instanta de judecata vreme de sase luni a fost sa dea termene. Cu alte cuvinte, a refuzat sa-si faca o opinie si a amanat fara explicatii rationale aplicarea legii intr-o speta care a tulburat prin gravitatea ei o intreaga comunitate.
In aceste conditii, nu numai ca instanta a prelungit prezumtia legala de inocenta de care beneficiaza criminalul, dar a produs ea insasi, pe cale de consecinta, o noua victima. Tatal copilulu
