RETETA DE AUTOR In clasa-ntai, in prima zi de scoala, dupa ce ne luasem bancile in primire si ne asezasem regulamentar, fiecare baiat cu cate-o fata, cand m-au intrebat ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare, nu stiam sigur daca vreau sa fiu pompier sau postas. Nu ma hotarasem inca ce culoare de uniforma ma prinde mai bine, asa ca n-am zis nimic. Seara mi-am colorat toate pozele cu creionul ros-albastru cu doua capete, cu care jucam vaporase cu prietenii de pe strada si le-am prins in piuneze pe usa de la sifonier. Indurerata profund, mama si-a facut de-atunci un obicei din a ma ameninta ca ma da la scoala militara daca mai fac vreodata asa ceva sau orice altceva. "Orice" suna cam vag pentru mine, dar, pentru orice eventualitate, mi-am facut si eu un obicei din a nu-i mai spune mare lucru. N-aveam nimic cu militaria. Dar detestam kakiul!
A doua zi, la prima ora, tin minte ca aveam matematica (groaznic!), am decis ca vreau sa fiu postas si-am spus-o cu voce tare. Am fost dat afara din clasa pentru prima oara. Dupa o saptamana ma razgandisem si voiam sa ma fac pompier. Daâ n-am mai spus-o nimanui, pentru ca nu mai voiam sa stau pe coridor o ora. Aveam o invatatoare tanara si-ncepuse sa-mi placa. Din pricina asta o si altoiam pe colega mea de banca atunci cand voia sa ma pupe chiar sub ochii ei. Nu din rautate. Pur si simplu nu voiam s-o fac geloasa. Dar se pare ca ea n-a-nteles asta, iar clasa intai am incheiat-o cu nota patru la purtare.
Pozele colorate mama le-a gasit acum cativa ani, in sufragerie, ascunse sub o bucata de dusumea. Cam tarziu pentru scoala militara...
RAURI DE CUVINTE. Nu stiu de ce ma apuc sa-i povestesc toate astea poetului George Tei, in timp ce-l privesc cum, abia iesit din tura, pregateste de mancare nepotilor. Poate pentru ca e postas. Iar postasul stie s-asculte, dar si sa povesteasca mai departe. Ii spun ca are o meserie fa
