In dimineata in care s-au prezentat la post, la redactorul-sef al revistei lunare Viata satului, cei doi stagiari, Mirela Sapca si Marcel Guguleanu, nu se cunosteau.
Iar seara, deja se ascundeau de dupa dulapuri ca sa se pupe ca apucatii. "Mai, frate-miu - l-a intrebat redactorul-sef pe adjunct, pe jumatate scandalizat, pe jumatate cu admiratie - asa-i acuâ la astia? Pe vremea noastra parca era altfel". Cu un aer de expert intr-ale iubirii la prima vedere, de om care stie ca tot ce incepe iute, la fel de iute sfarseste, adjunctul a conchis: "Unii cade closca cand nu te astepti". Pe sef il preocupa mai putin repezeala stagiarilor, cat frecventele greseli de vorbire si de scriere ale adjunctului Limbasanu. Dar, cum ii fusese bagat pe gat ca secretar de partid si ca om al Securitatii, se prefacea ca nu le observa. Ba chiar ii conveneau. Ca sa vada toata lumea cine-i desteptul si cine prostul. Dupa o saptamana insa a trebuit sa admita ca problema devenise serioasa. Sau, dupa cum se exprima adjunctul, groasa de tot. Cei doi nu se mai ascundeau pe dupa dulapuri, ca sa se pupe. Se pupau pe unde le venea: pe coridor, in odaita femeii de serviciu, in casa scarii. Cativa redactori batrani puteau jura ca ii vazusera plecand imbratisati din cladirea "Vietii Satului", ca sa se sarute, fara intrerupere, pana la ceas, la Universitate. "Facem sedinta - a decis Limbasanu - si punem problema". Probabil ca nu s-ar fi ajuns pana la o sedinta pe linie de morala socialista si etica profesionala, daca portarul, care turna totul la Limbasanu, n-ar fi raportat ca Mirela si Marcel nu veneau la serviciu ca toata lumea, la ora noua, ci la sapte.
Faceau un ceas cu troleul de la gazdele lor, din Damaroaia si din Drumul Taberei, ca la sapte fix sa urce in birou si pana la noua sa se sature de pupat. "Poate si de alte alea", cum foarte partinic a zis portarul nea Marin. "Mai flacaule
