Augustin Cupşa debutează cu volumul Prezent compus/recompus. Cartea abundă de versuri mediocre şi tremurătoare care însă, aşezate foarte bine împreună nasc nu de puţine ori poeme foarte reuşite. Să luăm de pildă poemul Muzeul cu surzi: "Acestea sunt blocuri turn/ acestea sunt case cu patru/ cu două etaje/ unele apartamente sunt decomandate/ aici stau coreeni/ acela acolo e un camion/ acesta este/ aceasta este// pe tine cum ziceai că te cheamă/ hai să o facem un pic/ numai până fierbe ceaiul/ dup aia vorbim/ dup aia ne luăm şi de mâini/ şi hohotim/ şi zgâriem cu ciudă pe ziduri/ şi băgăm o ţigară// numai că dorm cărămizile fato/ şi-n braţe şi-n pulpe/ şi-n lacrimi uscate,/ şi-n lucruri adânci/ în părul tău,// în acelaşi muzeu/ dar la etaje diferite/ să păstrăm legătura, bineînţeles". Poezia lui Augustin Cupşa este o aglomerare infinită de mici detalii menite să susţină un sentiment permanent de angoasă.

Nu puţine sunt însă şi nereuşitele. între acestea cea mai frapantă este lipsa de inspiraţie în alegerea titlurilor (inclusiv titlul volumului). Diateza gri, Mecanic/clinic, Rana Uriaşului Nostru (sic!), Te-aş, Semistors etc., toate sună plat şi sforăitor şi sunt o piedică în calea lecturii. Folosirea obsesivă a slashului, în titluri şi în versuri deopotrivă, deranjează. Sunt şi alte modalităţi de a-ţi striga în gura mare apartenenţa la retorica postmodernistă de tip "both/and"...

Ezitările debutantului se văd şi în citarea ori parafrazarea neinspirată a unor iluştri predecesori. Trimiterile la ritmurile pentru nunţi necesare, sintaxa lui Nichita şi plumbul bacovian (Produs Reciclat din Plum se vrea a fi un palimpsest?!) sunt mult prea evidente şi nu-i folosesc la nimic. Mult mai în largul lui este Augustin Cupşa când scapă de obsesia intertextualităţii şi scrie cum crede el de cuviinţă (finalul din Jurnalul unui cântec de leagăn este remarca