De cand exista opere de arta, ele au servit nu numai manifestarii etern-umanei nevoi de frumos, ci - in plan secund, indeobste - si exprimarii unei viziuni despre lume (implicit despre arta si rosturile ei), participand totodata la circuitul prozaic dar necesar al valorilor materiale, fie si numai pentru a asigura perpetuarea fizica a producatorilor de arta. (Ca multi artisti si scriitori au murit in mizerie, in timp ce operele lor ii imbogateau pe altii, este o cu totul alta poveste.) In arta a existat asadar intotdeauna o anume corelatie intre factorul estetic, cel economic si cel ideologic, ponderea fiecaruia in aceasta ecuatie variind in functie de comandamentele epocii, de interesele actorilor sociali si de personalitatea autorului, fara insa a pune sub semnul intrebarii preeminenta expresiei artistice, indreptatita prin insasi natura obiectului in discutie.
De la o vreme incoace, de cand criteriile de judecare a valorii artistice, jonglate dupa bunul lor plac de catre prestidigitatorii feluritelor curente pretins postmoderniste, par sa fi esuat in smarcurile relativismului si ale arbitrarului, infloreste o specie cu totul aparte de impostura cu glant: o mana de experti autoproclamati decid cu de la sine putere ce este arta si ce nu, ce are valoare si ce-i maculatura, convingand - adeseori cu argumente de natura pur ideologica - marile muzee si colectii sa achizitioneze la sume fabuloase obiecte pe care bunul-simt elementar le-ar clasa in cel mai bun caz printre curiozitatile de balci. Ia nastere astfel o complicitate oculta, cu efecte de domino, o foarte eficienta cutie de rezonanta, intrucat cine a platit un milion pentru un dreptunghi de panza alba, sau vopsita monocrom cu bidineaua, se va sili din rasputeri sa-i convinga si pe altii de genialitatea "artistului", care, la randul lui, o data ridicat pe piedestal, cu lucrari expuse in asemenea l
