IN MEMORIA LUI VLADUT Vestea mi-a cazut direct in piept ca o apasare sufocanta: "Tatal Larisei s-a spanzurat!" Am inteles de ce, desi... si am transmis si eu mai departe: "Tatal fetitei din Iasi s-a sinucis..." Un raspuns a venit ca un bolovan: "Pai, era normal, avand in vedere prin ce-a trecut...". Vorbele au tasnit, omul m-a privit si a amutit brusc.
... Deja eram cu gandul departe... nodul din gat si senzatia de frison persistau si au inceput a se impleti cu o teama inexplicabila, nefireasca. Nu-l cunosteam, nu-i cunosc, stiu de patimile lor de la colegi, din presa... fara sa vreau am suprapus acest act peste experienta mea... si m-am cutremurat. Dar m-am oprit. Nu vreau nici macar sa incerc sa-mi imaginez cum sunt acum sotia si fiul lui...
Iata unde se poate ajunge... si asta dovedeste ca ar putea fi si mai rau. Depinde de ce se agata supravietuitorii... Depinde daca-ti mai gasesti un scop, un rost... pe care te-ar putea ajuta sa-l intrezaresti un psiholog..., dar de unde? Desi in programe nationale pompoase se reclama bombastic necesitatea consilierii victimelor, aceasta ramane doar la nivel ideatic. Nu exista si nici nu intereseaza!
Nu prea sunt cuvinte care sa caracterizeze aceasta succesiune de evenimente traite de familia Chelaru de noua luni incoace. Trairile se pot transpune doar plat, prin termeni vagi precum: tragedie, deznadejde, suferinta, disperare... care nu reflecta mare lucru. Un om a ales sa se exprime altfel cand a vazut ca nimeni nu-i intelege limbajul, ca, desi oamenii se arata empatici, nu pot cuprinde sfarseala interminabila in care traia, si si-a pus capat zilelor.
Mecanismul este dureros de simplu: ai pierdut un copil in conditii teribile, nu intelegi cum de s-a putut intamplat asta, de ce, cum de traiesti intr-o astfel de lume, care brusc iti devine insuportabila. Asta ar fi suficient pentru oricine sa cada la paman
