RETETA DE VEDETA Constanta. Zi mohorata. Zi de facut vizite. Plaja bate in retragere, cu tot cu oameni pe ea, in fata unui vant care dezgroapa scoicile din nisip. Nisip care n-a gasit altceva mai bun de facut decat sa-mi intre-n ochi. Refuz declaratia de dragoste usturatoare si, cu privire rosie de cobai fara voie, traversez parcul cu gand sa ajung la opera (unde totul se descopera, cum bine stim, inclusiv privirea mea, de sub valul nisipos!). Fatalitate. Doamna director Daniela Vladescu taman ce-a ajuns acasa in Bucuresti. Rateu. Cu peticul de hartie, pe care notasem pe genunchi adresa cu pricina din frumoasa (curata, ordonata, cu drumuri bune, etc, etc, etc) noastra capitala, pus bine, dezertez din vara asta, ca un drum in lucru, la niste prieteni pentru un film si-un pahar de vorbe bune.
AMINTIRE CU PISICI. Nu ca nu mi-as fi dat silinta, dar m-am cam ratacit pe stradute, doamna Vladescu ma pescuieste (ca tot vin de la mare) din benzinaria de la coltul drumului. Dar n-apucam sa ne dam binete cum se cuvine, ca ne-mpiedicam amandoi. De acelasi catel. Cand in picioarele mele, cand facand ture in jurul dumneaei, atat de agitat, ca nici n-apuca sa-l mangaie. "Catalin!", striga deodata (doamna Vladescu, nu cainele!). Un pusti apare de dupa cateva masini. "Ia-l tu, ca-i aduc eu mai incolo mancare", adauga. "Asa se intampla mereu", imi explica pe cand ajungem in fata blocului. "Gasesc mereu caini abandonati in parcare. Ma doare sufletul cand ii iau hingherii, dar n-am ce sa le fac. Am scos cativa si i-am dus la un adapost, dar..."
Iesim din lift fara o vorba. "Bei un frap...?", ma intreaba de cum intram. Trei pisici grase, aliniate ca la parada, isi asteapta portia de iubire. Eu apuc doar sa dau din cap afirmativ, pentru ca, odata trecute in revista "trupele", randurile s-au rupt, iar pisicile se alinta incolacindu-se printre picioarele mele. Una mai grasa le f