„Prin acceptarea etica a esecului nostru, redata in termenii vizibilului, putem gasi o alta cale de intelegere a fundamentului legaturii noastre cu celalalt inauntrul si in afara propriului nostru sine.“
(Peggy Phelan)
- Domeniul
Spre sfirsitul primaverii lui 1993, predam Teorie in calitate de profesor invitat la Centrul European de Dezvoltare a Dansului (EDDC) din Arnhem, Olanda.
Teoria fiind un concept prea larg pentru a servi ca fir conductor, am decis sa organizez cele trei saptamini ale atelierului sub forma unei explorari, impartasita cu studentii, a citorva perspective asupra felului in care poate fi abordat dansul de azi.
Preocuparea mea era sa le ofer studentilor EDDC citeva concepte de baza din domeniul antropologiei culturale, semiotice, al psihanalizei si sa incercam sa folosim aceste modele ca sa vorbim, sa scriem si sa intelegem estetica si politica dansului contemporan.1
Unul dintre obiectivele mele nemarturisite de-a lungul cursului era acela de a incerca sa evit ceea ce imi pare un paradox bizar invadind teoria dansului. Din anumite motive si cu citeva rare si nobile exceptii2, exista un disconfort ciudat in rindul cercetatorilor in abordarea dansului dincolo de perspectiva istorica si o retinere in a cauta un cadru de interpretare mai complex care sa poata sa clarifice coregrafia contemporana.
Fie ca aceasta preeminenta a istoricului in cercetarea dansului provine din incercarea de a conferi o aura aparte unei forme de arta prin recunoasterea vechimii ei (a avea o virsta e intotdeauna o conditie respectabila), fie ca are drept origine imensele dificultati teoretice pe care le intimpina semiotica si alte discipline in abordarea formelor artistice non-textuale, rezultatul e totusi un paradox bizar – o forma de arta care are nevoie de corpuri vii ca sa existe este proiectata, ca obiect de cercet
