Înainte de a fi canonizat de Platon (şi intens abstractizat), termenul grecesc eidos definea extrem de simplu înfăţişarea, forma sau chipul unui corp anume. Homer este cel dintîi auctor care-l investeşte cu acest prim înţeles: ceea ce se arată. Ulterior, presocraticii (mai cu seamă atomiştii) aveau să atîrne eidos-ului o semnificaţie în plus: noţiunea de proprietate caracteristică sau "tip". În sfîrşit, Platon va complica şi mai mult lucrurile, alipindu-i dimensiunea inteligibilităţii lăuntrice. Eidos, adică înfăţişare, formă, chip, tip caracteristic sau inteligibilitate lăuntrică, deopotrivă. Prima mea întîlnire cu fotografia unui scriitor a fost una "homerică". Iar eidos-ul nemijlocit, chipul bărbos al lui Creangă. De fapt, mi-e cu neputinţă să mi-l închipui altfel pe Creangă decît aşa cum l-am zărit atunci, copil fiind, pe coperta a II-a a volumului Amintiri din copilărie: un nene bărbos şi sobru, colorat intens în sepia. A urmat (cred) Eminescu cu poza lui oficioasă din perioada studiilor la Viena: frac, cămaşă albă şi papion, frunte imensă, părul pieptănat pe spate, ochi pătrunzători de teuton. După ce ajungi (dacă ajungi) să ai, mai întîi, varii intimităţi cu inteligibilitatea lăuntrică a unui autor, întîlnirea ulterioară cu chipul său poate deveni, uneori, un şoc. Există chipuri de scriitori care parcă prelungesc cumva, în arhitectura propriei figuri, edificiul tautologic al propriilor texte. Alţii, dimpotrivă, par aşezaţi ilicit lîngă caligrafia numelor şi a operei care i-a consacrat. Cînd am zărit întîia oară chipul lui Bacovia (o poză din amurgul vieţii, făcută foarte probabil după ce autorul se stabilise în Bucureşti) am fost ferm convins că nici o altă imagine nu poate încarna mai plenar lirica poemelor din Plumb: doi ochi trişti, pleoape căzute, obraji supţi şi bolnăvicioşi ca de ftizic. Mi se părea că poza lui Bacovia nu e altceva decît reprezentar