Multele deconspirari si autodenunturi ce ies la iveala ca floricelele de porumb din tuciul negru al fostei politii politice ne iau in fiecare zi prin surprindere. Si nu pentru ca nu ne-am fi asteptat ca fenomenul de masa – racolarile pontate la norma si turnatoria ca sport national – sa nu fi avut amploarea pe care o banuiam cu totii, ci pentru ca eram pe cale sa dam uitarii uriciunea totalitarismului si a puterii politice discretionare. Motivul deconspirarii, al autodenuntului este anul acesta pe ordinea de zi.

Fiecare zi sau saptamina aduce un nume nou.

De ce apare aceasta tema acum, la mai bine de un deceniu si jumatate de la rasturnarea comunismului totalitarist? De ce nu atunci, cind ranile erau inca deschise si lesne de observat si de apreciat? De ce ne uitam acum la aceste cicatrice hidoase si incercam sa masuram adincimea ranilor dupa intinderea semnelor lasate de ele? Pentru ca abia acum, in 2006, reusim in sfirsit sa rasturnam si valorile care ne guverneaza spatiul public, dupa ce, acum 17 ani, am rasturnat sistemul opresiv. Acesta este subiectul nostru postmodernist. Am inceput sa dezbatem pe marginea valorilor, sa ne preocupe lucrurile de dincolo de stomac si de nevoile primare. Si am inceput cu aceasta dezbatere pentru ca ea reprezinta o restanta a memoriei noastre colective.

Dar memoria colectiva, ca si cea individuala, este una selectiva. Si tinde sa retina mai degraba lucrurile placute ale existentei de pina in ’89 decit mizeria, decadenta, batjocura si nevoile acelor vremuri. Din cind in cind, apar niste ciudati cum a fost si este Carol Sebastian si, cu o vehementa greu de explicat la prima vedere, sterg pe jos cu tot ceea ce reprezinta partea urita a trecutului. Si fac asta un timp indelungat si ni-i arata cu degetul si ne ajuta sa nu uitam ceea ce nu trebuie uitat usor. Ne intrebam de ce? De ce oamenii acestia sin