În 1995, la doar 36 de ani, bolnav de schizofrenie şi cu trei volume de poezie lăsate în urmă, se stingea din viaţă Cristian Popescu, cel în care mulţi au văzut un soi de port-stindard al poeziei anilor '90 şi o mare speranţă. La aproape 8 ani de la moartea lui, Editura Vinea lansează o carte destul de bizară, Caiet de citire şi de caligrafie, pe scurt C.C.C, reproducerea unuia dintre caietele lui Cristian Popescu, cuprinzând texte rearanjate şi asamblate cu grijă de Nicolae Ţone.

Majoritatea textelor nu sunt o noutate, ele fiind publicate de-a lungul vremii în presa literară. Ineditul vine din felul în care au fost ele aşezate şi sortate în volum, fiecare capitol numind şi exorcizând totodată obsesiile, temerile şi angoasele lui Cristian Popescu: Hohotul, Scris-cititul, Scene cu îngeri, Crîşme, Zile etc.

C.C.C. este o carte eminamente confesivă. Scrisul lui Cristian Popescu, indiferent de temele abordate, pare mereu marcat de obsesia mărturisirii, a spovedaniei lente şi complete, a speranţei că paginile scrise onest şi febril îi vor aduce mântuirea: "Sunt vinovat şi păcătos. Mă gândesc la asta şi simt cum lumina galbenă a lămpii mi se scurge-n ochi ca urina galbenă-n pişoare. Atâta merit. (Aici cititorii izbucnesc în ropote de aplauze. Urale.) îngerul meu păzitor a căzut din înalturi nu pentru că ar fi păcătuit cu ceva, ci pentru că m-am născut eu. Acum el e stafia mea care bântuie pe lumea cealaltă. Iar eu sunt stafia lui care bântuie pe-aici, pe la noi. Nu am dreptul să-l întâlnesc decât la vorbitorul poemului. De-asta scriu. Atât merit." (p. 32)

În aceste aşa-zise fragmente de jurnal există deopotrivă nu puţine pagini încărcate de notaţii filozofarde desuete (pasajele despre iad, despre dragostea adevărată, amante ori statutul piticilor în societate), dar şi nenumărate bucăţi splendide în care situaţii pitoreşti şi bizare