Debutand în 1990, pe fundalul destramarii URSS, printr-o criza manifestata în plan etnic, dar care avea o puternica amprenta politico-ideologica, conflictul din Transnistria a capatat mai întai, în 1991-1992, caracterul unui conflict armat, dupa care, timp de 14 ani, cel de "conflict înghetat". Esecul gestionarii dosarului transnistrean Medierea conflictului de catre OSCE prezinta un bilant mai degraba dezamagitor. Angajamentele internationale asumate de Federatia Rusa cu ocazia summit-ului OSCE de la Istanbul (decembrie 1999), reiterate la cel de la Porto (decembrie 2002), de retragere a efectivelor si a arsenalului Armatei a 14-a din Transnistria, nu au fost îndeplinite decat partial. Obstructiile Moscovei au condus adesea eforturile de mediere catre impas, iar intransigenta Tiraspolului, alimentata tot de la Kremlin, a facut din federalizare preconditia asezarii la masa negocierilor. Dincolo de atingerea grava adusa relevantei si credibilitatii OSCE, faptul trimite la un parametru fundamental al politicii rusesti în Transnistria: pastrarea controlului asupra celui mai înaintat avanpost geopolitic vestic al Kremlinului, la granita comuna a Aliantei Nord-Atlantice si Uniunii Europene - dupa preconizata aderare la UE a Romaniei, la 1 ianuarie 2007. Strategia Rusiei este departe de a fi una noua. La începutul anilor ’90, vazand în statele CSI simpli sateliti, iar spatiul euro-asiatic ocupat de acestea, o zona de responsabilitate exclusiva, Kremlinul a elaborat conceptul de "strainatate apropiata" (Near Abroad). Timp de peste un deceniu, conceptul s-a constituit în instrumentul predilect al Kremlinului în încercarea de a stopa expansiunea Occidentului în aceasta traditionala zona de influenta ruseasca. Caracterul extrateritorial al conceptului, de prezervare a drepturilor cetatenilor rusi din afara granitelor Federatiei Ruse, tindea sa legitimeze mentinerea prezentei m