Cand citesti nici nu te mai gandesti ca e vorba despre Constantin Noica, pentru ca in scrisori el e tot timpul Dinu; un mosulet simpatic, care din cauza saraciei si a interdictiilor comunismului ravneste la lucruri minore ca niste mine de pix. Astazi scriu despre un film nefacut inca. Un film care ar trebui sa fie pe ecrane pentru ca generatia mea sa simta niste lucruri netraite.

Scriu despre corespondenta dintre un mosulet simpatic si o prietena ceva mai tanara, de care il lega un sentiment de "amitie amoureuse", dincolo de orice implicare materiala sau sexuala. Ea ii scria carti postale de pe unde ajungea prin lume, el scrisori lungi pline de informatii despre singurul loc de pe pamant unde ea putea ajunge greu: tara natala.

Ea ii dadea vesti noi despre Eliade si Ionesco, el despre manastirile din Maramures si despre niste baieti tineri si destepti, pe care tocmai ii descoperise: Liiceanu si Plesu.

Amandoi scriau despre carti, oricat de putine randuri i-ar fi trimis celuilalt. Titluri de carti pe care le citisera sau pe care si-ar fi dorit sa le citeasca, iar celalalt ar fi trebuit sa intermedieze accesul la ele.

E povestea unei prietenii marcata de un dialog continuu in scris, dar si de pauzele mari dintre intalnirile fata in fata. O poveste din alte vremuri, in care corespondenta nu se facea prin e-mail, iar calea cea mai rapida de transmitere a unei informatii nu era sms-ul, ci telegrama. O poveste din vremuri in care mina de pix era un lux.

"Voi curma aci poezia si voi trece la proza, adica la multumiri pentru cartea trimisa, la rugamintea sa-mi mai semnalezi sau trimiti cate ceva, la cererea implorativa catre Vlad sa-mi (respectiv sa ne) mai trimita Sience et Vie noi, ba chiar la rugamintea de un prozaism extrem, de a ma ferici cu cateva mine de pix, dupa ce mi-a dat voluptatea de a ma servi in exclusivitate de cel daruit", i