Desi nu poarta capotul negru si evlavios al popilor, ci doar o barbita atent fasonata, Valentin Giugiuca e un soi de protopop al artei plastice & elastice din targul Iesilor, plimbandu-si mica badana consacratoare pe la toate sindrofiile ale caror organizatori si-au depus obolul in buzunarul popesc din dotarea giugiuciana. Obolul in cauza e absolut obligatoriu, caci, asemeni omologilor sai cu cadelnita, Giugiuca nu obisnuieste sa oficieze pe uscat sfanta taina a vernisajului, rarele exceptii intarind aceasta regula de fier, ce sta la baza manoasei cariere a parintelului plecat din Balenii de Munte.
Unii invidiosi pomenesc si de o alta regula aflata la baza numitei cariere, si anume cea a bunei colaborari cu organul atent si vanjos al patriei socialiste. Ca organul in cauza l-o fi adus pe Giugiuca de la Chiatra Neamt la Iasi, in vremuri de miscari reduse ale cadrelor, nu putem sti, pana cand CNSAS nu ne va spune ce si cum.
Ceea ce-i sigur e ca jupan Giugiuca s-a cerut singur la pensie, mai an, de la sefia radiaului soldovenesc de stat, taman cand se-auzea ca turnatorii Securitatii vor fi dati, simultan, in vileag si afara. Nostima coincidenta, nu? Unde-ati mai vazut caine care pleaca singur de la macelarie...?
Pana cand CNSAS ne va oferi povestea succesului giugiucian, va trebui sa ne multumim cu prestatia sa, aproape sportiva, de tonomat al vernisajelor. Cata precizie! Cata flexibilitate! Cat rafinament! Bagi o moneda mica - cupletul "Semnele talentului" incepe, discret, ca o para chioara pe fundul buzunarului. Pui o moneda mare - aria "Speranta sigura" rasuna sobru, asemeni unui inceput de chef manastiresc.
E inutil, cred, sa mai precizez ca, in cazul introducerii de bancnote, tonomatul giugiucian poate trece de la madrigalul "Tanarul maestru" la oratoriul "Culmile creatiei", desigur, in functie de grosimea teancului de miniaturi mon