CRONICA DE RESTAURANT Prima data am mancat kurtos kolacs la Sfantu Gheorghe. Era, in centru, o patiserie unde oameni eleganti, cu pantofii lustruiti si mustati à la Franz Iosef se asezau la masute si discutau cu aprindere; ce anume, nu stiu⦠Insa si acum, cand vad kurtos kolacs, inima-mi tresare si ma intorc, cu gandul, in orasul secuiesc de demult. La drept vorbind, kurtos kolacs e o specialitate care se prepara relativ simplu: coca de cozonac, taiata sub forma de panglica, se infasoara pe un suport tronconic (de lemn sau de metal, mai nou), apoi se coace pe jar, folosind un dispozitiv pentru rulare. Din timp in timp se unge suprafata cu miere, iar la sfarsit, cu nuca macinata. Ca la orice cozonac, secretul consta in calitatea fainii si puterea jarului.
Cautand un kurtos kolacs si un pahar de borviz cu care sa-mi astampar si foamea si setea intr-o zi torida de iulie, am descoperit, nu departe de Ambasada Ungariei din Bucuresti, ceea ce aveam nevoie: restaurantul secuiesc "Szekely Vendeglo". Amenajat la subsolul unei cladiri, localul e o adevarata binecuvantare pe timp de vara: bine aerisit si bine racit, salonul principal, masiv dar nu greoi, cu mobilier popular stilizat si cu vesela din ceramica de Corund, este dragoste la prima vedere. A doua dragoste, mancarea, se dovedeste a fi cea de maturitate. O supa-gulas ("gulas leves") din carne de vita taiata cubulete si bine condimentata, servita in castronase-ceaunase penduland deasupra flacarii, reprezinta, la "Szekely Vendeglo", nu doar o provocare gastronomica, dar si un spectacol reusit. Ca antreu, am mai incercat clatitele secuiesti ("Szekely placinta"), cu o farsa din pui, ciuperci tocate si maioneza de casa, dupa care am atacat gustarea calda a celor 7 sefi ("A het vezer eledely"), denumire inventata, zice-se, de patronii romani-romani ai localului. Pe un platou de lemn au venit fierbincioare carnea de vi
