Imi este greu sa aleg un singur aspect care sa exprime integral complexitatea, anvergura si exceptionalitatea operei sau biografiei lui Sigmund Freud. De obicei, caut sa ma feresc de superlative. Nu am incredere in aura de mister ce insoteste constant sintagma „geniu“. Evit intotdeauna faptele, personajele si contextele care nu pot fi aproximate intuitiv si evaluate empiric. in general, ocolesc tot ceea ce poate fi conotat prin determinative ca „absolut“, „esential“, „decisiv“.
Si totusi, in cazul savantului nascut la Freiberg, in Moravia, in urma cu 150 de ani, marturisesc ca-mi vine greu sa fiu consecvent cu principiul amintit mai sus. Freud a marcat cu atita intensitate cultura veacului al XX-lea, incit imi este aproape imposibil sa-l evoc fara a folosi, fie si indirect, superlativele. Ca sa evit o astfel de neplacuta situatie, am sa recurg la un subterfugiu: dintre toate detaliile vietii si operei acestuia, ma voi referi strictamente la o singura trasatura a magistrului din Berggasse 19 – ateismul. Caci acest aspect, cred eu, defineste perfect evolutia de-o viata a celui care a daruit oamenilor psihanaliza.
intr-o insemnare, Freud isi aminteste ca profunda convingere in inexistenta lui Dumnezeu i-a venit din copilarie, cind, intr-o zi, singur si speriat de dimensiunea acelei solitudini, copilul ce era s-a rugat la Parintele Atotputernic sa-i dea o dovada a prezentei Sale. Fireste, nu s-a intimplat nimic. De-atunci, sustine autorul Interpretarii viselor, Dumnezeu a incetat sa mai reprezinte pentru el o instanta de referinta. Cum putem aprecia astazi o asemenea reactie? Natural, ea este una supraamplificata, cam neverosimila pentru un baietel de numai cinci ani. insa ceea ce mi se pare indiscutabil e faptul ca acel moment, prins in succesiunea de episoade ulterioare care au marcat biografia de empirist a neuropatologului, psihiatrului si