In 1975 am publicat, la Editura Dacia, o Introducere in Psihoterapie. Cautam sa ofer o definitie a psihoterapiei. Iata cum suna: „Psihoterapia este acel ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul [...] incearca sa diminueze vointa de-a suferi a pacientului [...] favorizind in mod secundar vointa lui de-a se bucura, domina si poseda“. Au trecut atitia ani de cind am scris aceste rinduri. Trebuie sa fac o dubla marturisire: pe de o parte, practica mea de patruzeci de ani ma face sa confirm formularea exprimata; regret ca imprejurarile vietii, pe de o parte, si lipsa mea de consecventa, pe de alta, m-au impiedicat sa aprofundez ideea.
Meritul ei este acela ca lasa in umbra eventualul efect simptomatic al psihoterapiei. De asemenea, nu acorda importanta acelei ipotetice transformari a personalitatii pe care ortodoxia psihanalitica o doreste ca scop ultim al psihanalizei. Dimpotriva, asa cum aratam in rindurile care urmau, punctul de impact principal al psihoterapiei – si locul psihic in care intilneste cea mai mare rezistenta, as adauga azi – este „masochismul moral“, acea manifestare a pulsiunii de moarte (pulsiune lucrind in intuneric, secret) care se opune plenitudinii vietii.
Mai mult decit o lucrare vindecatoare in sensul strict medical, psihoterapia vizeaza un scop hedonic. Placerea nu se obtine prin mijloace corporale si nici prin paradisurile artificiale ale drogurilor, ci printr-o relatie interumana: relatia terapeutica. Nu cunosteam pe atunci un articol, unul dintre ultimele articole cu caracter tehnic scrise de Freud in ultima perioada a vietii lui. El apare acum in volumul 11 al Operelor lui Freud, in versiunea romaneasca de la Editura Trei: Analiza cu final si analiza nesfirsita. Lectura lui m-ar fi ajutat, pe vremuri, sa formulez mai limpede, mai incontestabil tezele din Introducere in psihoterapie.
Ca si d
