Nimic nu seamana mai mult si mai amagitor cu justitia decat ambianta ei festiva. Acordul, unanimitatea nationala si aplauzele presei anunta, arareori, un act de justitie si însotesc, cel mai adesea, o copie publica fara urmari. Italia e patria acestui fel de a simula, din cand în cand, dezintoxicarea si tot Italia e cea mai ferma campioana mondiala, din 1982 încoace. Atunci, Italia a castigat rezistand, într-o formula ultranationala care amesteca o stiinta iesita din comun a fotbalului cu încapatanarea de a mentine o anume reteta de viata. Dupa 24 de ani, Italia a castigat în exact aceiasi termeni contrarianti si a însumat aceeasi antipatie generala. E cumva inacceptabil si enervant sa afli ca tara hotilor e panteonul valorilor si invers. Sa lasam nervii la garderoba. Ne asteapta o veste grea si un spectacol subtil: Italia a facut din fotbal o arta si din justitie farsa care racoreste amabil mecanismul încins la rosu al vietii sociale. Mai simplu spus: nu e mare diferenta între profesionismul acerb cu care Italia a castigat Cupa Mondiala si realitatea sociala vasta pe care justitia sustine, foarte neserios, ca vrea sa o repare. Dar, pentru a întelege acest paralelism tulburator, trebuie sa ne initiem în misterele psiho-sociale ale cazului Moggi, nu în mareea de clisee pusa în miscare de presa. Casa de bilete, in piesaj toscan Ati observat, poate, ca Luciano Moggi a fost suspendat profesional, nu condamnat penal. Asta conteaza. Moggi, cel mai mare consumator de telefonie din Italia, avea sase mobile pe care primea sau de pe care lansa, în medie, 400 de convorbiri zilnic. Majoritatea au fost înregistrate la cererea anchetatorilor care au dat, întamplator, în 2002, pe cand lucrau tot la un dosar de fotbal, de firul afacerii Moggi. Nimic, nici un cuvant si nici un nume, din sutele de ore de înregistrari, n-a dovedit ca Moggi si asociatii sai au trantit vreun meci sau i-a