Zilele trecute, mi-am adus aminte de celebrul film polonez Omul de marmura. Scris si interpretat in cheie tragic-absurda, filmul era de fapt o radiografie extrem de fidela a unei epoci absurde si nu mai putin tragice.
Curios lucru, mi-am adus aminte de el vazand, la distanta de cateva zile, doua interviuri televizate, cu doua personaje feminine pline de diplome si masterate si americanizate dupa toate regulile artei de a fi "up to date", adica si competitiv, si autoritar, si toba de carte, si, la o adica, obraznic.
Tinere romance pregatite "pentru exterior", unde lupta e crancena - poti fi ori nebagat in seama, ori calcat in picioare, in doi timpi si trei miscari. Nu stiu daca se cunosteau intre ele, probabil ca nu, dar, ca model de limbaj, erau scolite la aceeasi scoala a "self-esteem"-ului. EU era pronumele care domina toata conversatia. Eu voi face, voi drege, voi angaja, voi decide etc.
Un fel de stahanovism de tip nou, "in lumina" altor comandamente, pentru ca vremurile sunt altele. Dar tot mirosea a Salva-Viseu sau a Bumbesti-Livezeni, numai ca tinerele noastre, entuziaste si adecvate cerintelor, daca ar fi scapat din mana nu caramida socialista, ci proiectul de... branduire (imi place la nebunie verbul asta), n-ar mai fi strigat "Au" sau "Vai", ci, fireste, "Ups".
Toate bune si frumoase, doar n-o sa ne displaca faptul ca tinerii nostri sunt in pas cu vremurile, doar n-o sa strambam din nas ca folosesc americanisme si nu neaosisme! Pareau insa nu de... marmura, ci... de plastic. Probabil ca vor sparge normele pe acolo pe unde vor lucra, probabil ca entuziasmul (daca si ala o fi fost real) al brigadierilor care faceau sa cada stanci de fier va fi, de data asta, unul simtit, congenial, autentic si... productiv. Poate ca vor invata sa se si indoiasca un pic, sa-si asculte un pic si interlocutorul, sa fie, adica, vii. Inchei, ca sta sa pice