Teatrul lui Mazilu nu poate fi gustat de oameni care nu sint in stare sa se recunoasca in personajele lui, care nu sint capabili sa recunoasca faptul ca, macar o data in viata, au fost prosti sau ipocriti, chiar daca, in general, sint persoane inteligente si oneste. Teodor Mazilu este, probabil, unul dintre cei mai mari dramaturgi romani din toate timpurile. Nu ma sfiesc sa-l asez alaturi de I.L. Caragiale sau Eugen Ionescu. Dramaturgia se studiaza mai putin in scoli si universitati decit celelalte genuri literare din ratiuni pe care nu mi le explic. Una dintre ele este, cred, aceea ca ea este scrisa nu pentru a fi citita, ci pentru a fi jucata. Exista si o categorie de dramaturgi, mari scriitori la rindul lor, care scriu ceea ce se numeste "teatru de lectura". Unul dintre ei este Camil Petrescu. Piesele lui Camil Petrescu sint imbibate cu indicatii de regie. Sint pe jumatate romane. Puse intre paranteze, indicatiile de regie transforma un text dramatic intr-un spectacol de teatru. La Camil Petrescu, indicatiile de regie sint coplesitoare. Celui care pune piesa in scena, regizorului, i se da mura in gura un spectacol "de gata". Si bataia de pleoape si tremurul glasului si inrosirea obrazului, totul e scris in indicatiile de regie. Piesele lui Camil Petrescu sint niste povestiri pur si simplu, pe care le poti citi fara a mai avea nevoie de intermediari - regizorul si actorii - care sa le vizualizeze. La Teodor Mazilu replicile sint totul. Textele pieselor sale sint, ca si la Cehov, dialoguri decupate din viata, ca si cum ai taia cu fierastraul un tablou dintr-un peisaj. E o lume facuta din vorbe care, la rindul lor, par desprinse din paradoxul formulat de Caragiale: "Prostii mor, prostia este nemuritoare". Iata doar doua titluri din dramaturgia lui Teodor Mazilu: "Prostii sub clar de luna" si "Acesti nebuni fatarnici". Tema fundamentala a pieselor sale este prostia. M