Ca orice lider comunist respectabil din lumea larga, daca putem vorbi despre asa ceva, Fidel Castro a ajuns la putere in urma unei revolte singeroase si a unui razboi de gherila purtat impotriva dictatorului cubanez Batista. OK, sintem de acord, Batista a fost un dictator odios, fara scrupule, cum ii sta bine oricarui sergent-major ajuns presedinte in tari exotice. Miscarea 26 Iulie a aparut natural ca o reactie la o astfel de guvernare si, bineinteles, ideologia comunista, la moda in acele vremuri, era la indemina.
Istoria personala a lui Castro, de factura romantica, portretizeaza un revolutionar in postura unui comandant militar al trupelor de gherila. Dar, dincolo de romantismul luptelor, in care l-a insotit si Che Guevara, acel individ devenit cunoscut mai ales ca avatar al unor produse ale sistemului economic capitalist de genul tricourilor sau al bauturilor spirtoase (dulce ironie, ce-i drept, imaginea lui Che vinde bine), si dincolo de romantismul luptelor din acea perioada, a existat realismul vietii de gherila care transformase oameni (marea majoritate tarani) „razvratiti impotriva nedreptatilor sociale“ in tot felul de tilhari, violatori, depravati si profitori (chiar dupa spusele lui Che, evocate de Valeriu Pop intr-o carte dedicata acestuia). Ei bine, viata de gherila si nenumaratele aspecte supranaturale ale acesteia, in care Castro juca rolul de comandant si judecator, a fost adevarata scoala de viata a viitorului conducator cubanez. Pentru a impune disciplina in propriile rinduri, a ales executiile in urma unor procese sumare tinute ad-hoc, a participat la lupte si si-a exterminat fizic adversarii. Fidel Castro a devenit un om dur.
Dupa primele victorii si cu spijin popular pentru revolutia castrista, orasele aflate sub controlul lui Batista au cazut precum piesele unui domino politic. Apoteotic, Castro a devenit unic Coman
