Cind, in Sase maladii ale spiritului contemporan, Constantin Noica ii rezerva spiritului femeii „todetita“ („maladia pricinuita de carenta individualului“ – v. spiritul romanesc in cumpatul vremii), el opereaza reductia tipica a discursului misogin – sau, dimpotriva, radical feminist – care niveleaza diversitatea „jumatatii feminine“ a umanitatii la un termen generic unic („femeile“). Caracterizarea contine insa si o condamnare implicita.
Desi demonstratia cartii nu este explicit culpabilizanta si nici nu afiseaza o miza ideologica, descriind un tablou patologic al spiritului uman contemporan, in capitolul despre todetita femeile ilustreaza un caz nefericit de manifestare a respectivei „boli“ spirituale: „Este o maladie tipica pentru jumatate din umanitate, pentru femei, care urmaresc sa fixeze generalul speciei intr-un individual: intr-o iubire, un copil, un camin“. Cu alte cuvinte, „spiritul contemporan“ care face obiectul studiului este, cu exceptia celui afectat de todetita, spiritul masculin, cel feminin fiind, in totalitatea lui, din cite intelegem, tarat. in alt loc, Noica ii doreste unuia dintre discipoli – fireste, de gen masculin – „norocul unei singure vocatii“, respectiv performanta monovocala, obtinuta in urma unui sir cit mai mic, de preferinta nul, de ratari in alte domenii. (Am citit pentru prima oara frazele respective la impresionabila virsta de saisprezece ani – profesorul meu de filozofie imi imprumutase cartile, convins fiind ca le voi gasi suficient de convingatoare pentru a-mi transa ezitarile si pentru a hotari sa ma dedic unei cariere filozofice. Una peste alta, cele doua intilniri – aparent insignifiante – m-au facut sa-mi percep genul ca pe o fatala condamnare la impostura si asa am renuntat – inainte de a incepe – la sperantele mele adolescentine de a trai logocratic inainte de toate.)
- Capcanele patriarhalismulu
