În România de astăzi a devenit o banalitate să auzi despre cineva că a plecat să muncească undeva, în Europa, sau să asculţi o "poveste" despre cîţi bani "a făcut" x la cules de căpşuni, cît de greu munceşte y, dar şi ce bine cîştigă ca şofer, cum a plecat z cu nevasta şi copilul acum trei ani şi a mai venit apoi doar vara asta pentru o lună, ce casă a putut cutare să-şi facă numai după doi ani de muncă afară etc. Presa este abonată la această temă, de ceva timp, şi o tratează adeseori ca pe un subiect de senzaţie. Statisticile - dacă ar fi - ar vorbi de la sine despre fenomen. Dar nici nu sînt, nici nu vorbesc... cu tine. De aceea, împreună cu un grup de studenţi, am identificat un teren al naraţiunilor personale despre migraţia la muncă. Am încercat să cunoaştem cît mai mulţi români plecaţi la muncă în străinătate şi să aflăm: de ce, unde, cum, cu cine, pentru ce pleacă.
Interlocutorii noştri provin dintr-o zonă rămasă fără industrie - Cîmpulung, unde agonia fabricii ARO a adus în criză o mare parte a populaţiei. Din interviurile adunate, cîteva secvenţe spun o parte din povestea mai mare şi mai lungă a migraţiei româneşti la muncă.
M. şi I. aveau acum trei ani, cînd I. "şi-a băgat ordonanţa" (adică a renunţat de bunăvoie la locul de muncă, în schimbul unui număr de salarii), o căsnicie de doi ani şi o fetiţă de un an şi jumătate. Locuiesc într-un sat de lîngă Cîmpulung şi au "de toate": maşină, o casă nouă cu două nivele, mobilată şi dotată "cu tot ce trebuie". Dacă observatorul ia ca etalon al bunăstării bucătăria, va constata că M. şi I. trăiesc "urban", că au aparatura necesară unei gospodării - obligatoriu, "de marcă" -, mobilier "de comandă", funcţional şi agreabil. Atunci: "De ce aţi plecat?". Răspunsurile primite oferă mai multe motivaţii. Pentru că orizontul lor nu se mai suprapunea pe orizontul "local". Ei nu au acceptat să nu aibă, pe lî