La sapte luni de la disparitia sa, Sorin Stoica a devenit aproape un mit. E suficient sa citim cronicile pe care le-a strans Jurnalul* sau postum pentru a vedea prestigiul de care se bucura prozatorul printre congenerii sai.
Fireste, "intampinarile" cu pricina pot fi puse, intr-o oarecare masura, si pe seama destinului autorului; insa un asemenea credit de conjunctura nu explica totul, mai ales ca, de la un punct incolo, separatia intre viata si texte devine imposibila. Sunt convins ca, o data cu trecerea timpului, Sorin Stoica va juca in generatia sa rolul pe care l-a avut Cristian Popescu printre nouazecisti: pentru tinerii milenaristi, Sorin Stoica este si va ramane Povestitorul prin excelenta.
Jurnalul insusi pare sa consolideze acest mit. Cel putin la prima vedere, el nu e altceva decat o colectie de povestiri. Astfel incat nu e cazul sa insistam prea mult pe suferintele provocate de boala sau pe teama de moarte. Ele razbat din cand in cand in paginile jurnalului, insa Sorin Stoica le scoate intotdeauna la iveala cu o anumita jena. Si nu atat pentru ca el ar fi un etalon al discretiei, ci pentru ca jurnalul tanarului prozator e o mica diversiune. O arata mai ales scenele de spital, unde autorul inregistreaza mai putin ceea ce se intampla cu el, cat mai degraba ceea ce se intampla in jurul sau: "Ma gandeam ca fiecare sedere in spital mi-a adus si niste personaje. Numai ca nu prea mai vreau io sa scriu despre spital. Oricum, despre personajele astea nu trebuie sa scrii neaparat in calitate de pacienti, ci ii poti trata drept oameni avand si ei o viata, sau fosta viata. Si unii sunt antologici" (p. 148). Fara indoiala, e si o terapie la mijloc: Sorin Stoica stie ca e indecent sa lasi o poveste neterminata. Or, el evita sa-si spuna propria poveste in speranta ca aceasta nu s-a sfarsit inca. Mai exact, tanarul prozator incearca sa se hraneasca d