Cine ar mai fi interesat astăzi să citească o carte de critică literară publicată în urmă cu 20 de ani? Mai ales în condiţiile în care ea nu se referă la literatură, ci la critica literară a epocii. Nu este un secret faptul că mulţi dintre comentatorii literari de ultimă generaţie privesc cu nedisimulat dispreţ toată literatura produsă în perioada comunistă. Chiar şi cărţile publicate după 22 decembrie 1989 de numele exponenţiale ale literaturii de dinainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu au avut parte de cronici demolatoare din partea unor critici tineri de azi, convinşi că, dacă întreaga literatură română din perioada 1947-1989 ar fi aruncată la gunoi, paguba nu ar fi foarte mare. Or, dacă poezia şi proza scrise în perioada comunistă nu se mai bucură de căutare, ce interes ar mai putea stârni o carte despre critica literară, adică despre modul în care erau receptate în epocă respectivele produse literare.

În pofida acestor temeri apriorice, recitită la exact două decenii de la apariţie, cartea lui Mircea Martin, Singura critică, păstrează neaşteptate resurse de prospeţime. Multe dintre judecăţile şi concluziile profesorului sunt valabile şi astăzi, în vreme ce altele, deşi poartă urmele timpului, impresionează prin lipsa de inhibiţii a gândirii, prin naturaleţea exprimării şi prin libertatea opiniilor. Citind această carte, pe alocuri uiţi pur şi simplu că ea a fost scrisă în urmă cu douăzeci de ani, într-o vreme în care se presupune că întregul sistem editorial românesc era controlat de foarte vigilenţii cenzori ai regimului. Or, observăm cu oarecare surprindere că Mircea Martin spune verde ce are de spus, judecăţile sale critice nu plătesc tribut "corectitudinii politice" a epocii, dialogul intelectual se poartă la cote foarte înalte, în termeni academici şi este perfect sincron cu ideile criticii europene (în special franceze) a momentului. Este i