Este nemarturisirea un pacat mai grav decit fapta ascunsa? Mona Musca a ravasit lumea intelectuala. A revoltat cum a mintit, mai putin cum si ce a facut. Faptele trecutului, in cazul ei, aproape lipsesc. Mai e, oare, nevoie sa stim restul?
Angajamentul „Danei“ este doar un inceput de fapta, o promisiune a raului. Daca l-a si comis pina la capat, asta nu mai stim. Iar apoi, la intrebarea „de ce a semnat“, unii vor raspunde: nu ne mai intereseaza. Avem eroi in viata, oameni care au rezistat, martiri. Si asa este. Prezenta lor elimina scuza lasitatii de-o clipa.
Ei sint dovada vie ca refuzul colaborarii nu era implacabil. Cu atit mai putin fatal.
Cu totul intimplator, mi s-a povestit cum au recrutat-o pe „Dana“. Daca este si adevarata, versiunea racolarii imi creeaza un disconfort si ca am aflat-o. Ca am aruncat, un ochi, fara voia mea, in iatacul doamnei Musca. De emis sentinte, pur si simplu nu mai pot.
Am gasit atita mizerie, promiscuitate si uritenie in aceasta poveste trista incit nu-i pot pretinde doamnei Musca nici curaj, nici marturisire, nici cainta. Pentru ca nu-mi pot raspunde sincer la intrebarea: eu ce as fi facut?
Cu tot dispretul si o farima de compasiune, incerc totusi sa o inteleg ca om. Sa-mi explic cumva groaza si disperarea traite azi de o femeie trecuta de mult de a doua tinerete, ajunsa intre timp bunica. Sa pricep totusi ceva din spectacolul grotesc oferit dupa deconspirarea ei. Sa desfac mecanismul care o impinge la gesturi sinucigase, la minciuna si negare agresiva.
Ca nu le pot inghiti, asta e cu totul altceva. Dar vreau, inca o data, sa o inteleg si sa o judec ca un biet muritor, nu ca un supraom. Sa fiu altceva decit o fiara de presa. Sa-mi pastrez o urma cit de mica de umanitate. De cele mai multe ori, recunosc, mi-a lipsit cu desavirsire.
Dar indraznesc sa obs
