Nimeni la aceasta ora nu ar putea paria pe o pace trainica in sudul Libanului, desi ambele parti au decretat incetarea ostilitatilor conform Rezolutiei 1701 votate de Consiliul de Securitate ONU. Cu putin timp inainte de a-si stopa marea ofensiva in care a folosit 30.000 de soldati la sol, pe langa repetatele bombardamente de aviatie si terestre, Israelul avertiza cu o ploaie de bilete aruncate din avion ca va trece la noi atacuri la cea mai mica actiune "terorista" din partea militiilor Hezbollah. Nu se stie cine va cantari gravitatea acestor eventuale atacuri, si cum, deci orice nou angajament militar de anvergura ramane posibil, mai cu seama ca Israelul pune conditia - iluzorie - de a fi intrerupt lantul prin care aceste militii sunt aprovizionate cu arme dinspre Iran. Cine sa-l intrerupa, armata libaneza ajutata de 15.000 de militari internationali? E putin credibil ca aceasta forta compozita va reusi mai bine decat Tsahal, cea mai puternica forta militara din regiune, care a mobilizat uriase mijloace in acest al saselea razboi israelo-arab. In faza la care s-a ajuns, conditiile pentru inceperea unui adevarat dialog sunt aproape imposibil de fixat si de respectat. Dar atat Israelul, cat si guvernul libanez, in care exista doi ministri proveniti din Hezbollah, s-au vazut nevoiti sa accepte rezolutia ONU, rezolutie impusa mai cu seama de Franta si de Statele Unite, aflate de asta data in faza, ca si atunci cand au obtinut plecarea trupelor siriene din Liban. Pana la urma diplomatia, cu toata lentoarea ei condamnabila, isi dovedeste prezenta si utilitatea. Pentru ca, dupa o luna de razboi, ambele parti se pot considera si victorioase, si invinse. E adevarat ca armata israeliana a distrus bazele militare si strategice ale militiilor Hezbollah la sud de Beirut si din alte localitati din fasia de la frontiera sudica a Libanului. Dar ea insasi a avut pierderi importante