Cei care detesta atelierele de scriere si principiul lor suveran care este democratia participativa („oricine poate fi scriitor, chiar si eu“) refuza, implicit, si utilitatea acestora. La intrebarea „La ce ar putea servi un atelier de scriere?“, raspunsul vine adesea sub forma unei butade: „La a nu face scriitori!“. Caci dragostea pentru cuvinte, pentru literatura, pentru James Joyce ori Marcel Proust, ca si pasiunea lecturii nu sint de ajuns.
Scrierea creatoare nu poate fi, de fapt, predata, caci ea nu este reductibila la citeva procedee. Iar pericolul, pina la urma, este sa dai citorva candidati la editare iluzia ca aceasta i-ar putea transforma in scriitori. Daca sinteti un geniu, saloanele, atelierele ori cenaclurile pe care le frecventati nu au nici o vina. Si nici un merit.
intr-o tara ca Franta, existenta atelierelor de scriere nu este noua; ea apare aici dupa 1968, in medii sociale din cele mai diferite: de la inchisori, cartierele zise „dificile“, aziluri de batrini, asociatii culturale rurale si, desigur, spatiul scolar. Proliferari care indica o nevoie sociala autentica: practica scrisului ca (re)constructie a individului, mijloc de recunoastere sociala. in acest context, scrierea se reduce la ingineria propriu-zisa, in cadrul unui atelier de scriere, dupa cum sint atelierele de croitorie sau cele de mecanica auto, si la manipularea cuvintelor asemeni celei a masinii de cusut ori a surubelnitei. Sintem departe, prin urmare, de „scrisul sau viata“, de cei pentru care, precum la Semprun, actul propriu-zis al scrierii nu apartine exclusiv ordinii expresiei, ci celei a creatiei, cu tot ceea ce presupune ea ca necesitate, ruptura, suferinta, asadar semn catre Celalalt. Un passage obligé, cum spun francezii, nu doar un exercitiu, nici simpla pirueta ori croiala verbala.
Nimic mai consternant pentru cel ce traieste astfel scriere
