Cind, la inceputul anilor ’90, m-am enervat cam prosteste ca Paleologu s-a trezit sa se autodemaste ca fost informator al Securitatii, eram convins ca numarul scriitorilor si al intelectualilor in general care facusera turnatorie era mai degraba modest. Securitatea, ma gindeam eu, recruta mai ales printre fostii detinuti, pe unii silindu-i, sub o forma sau alta, sa colaboreze inca din inchisoare.
Ceilalti scriitori erau folositi ca propagandisti ai regimului. Era de-ajuns... Mai ales in felul asta, credeam eu, se discreditasera, publicul avea dreptate sa nu se mai uite la noi, sa nu ne mai citeasca, sa prefere literatura straina etc. Asta ii si reprosam lui Paleologu: prin marturisirea lui nu facea decit sa inteteasca dispretul publicului pentru scriitori.
Ei bine, ma inselam!
Nu putini, ci foarte multi au fost scriitorii si intelectualii care au acceptat sa lucreze pentru Securitate. Acum, ca s-a intredeschis cutia Pandorei, imi dau seama cit de naiv eram.
Dar de ce avea nevoie Securitatea de atitia scirta-scirta pe hirtie, de atitia studenti, medici, ingineri, de ce avea nevoie de atitia informatori si de spioni amatori? Ca sa se spioneze intre ei? Ca sa se toarne unii pe altii? De ce? Nu aveau destui profesionisti sau informatori cu angajament scris, de ce le trebuia mereu altii si altii...
in Ziua din 3 august a.c., Ioan Grosan da o explicatie perfect valabila: Si vreau sa mai adaug ceva, foarte important, dupa parerea mea: esenta intregii actiuni a Securitatii, cel putin dupa 1965, nu era in a depista nu stiu ce „dusmani ai poporului“, ci de a inculca fiecarui cetatean, prin santaj, presiuni, amenintari de tot felul, un teribil sentiment de culpabilitate, de a-i lega o perpetua (s.m.!) tinichea de coada. Ei au vrut sa ne distruga talentul, vocatia, aspiratiile; au vrut un lucru poate la fel de grav ca bagatul la beci
