Herastraul: un lac murdar ca orica-re altul, cu terase pe marginile lui ca oricare altele, unde opulenta si frivolitatea se impletesc minutios si extrem de natural. Ca doua picioare ale aceluiasi corp. Un nou mod de viata sau despre de-a fitelea prin Bucuresti. Herastraul este un lac. Pe marginile acestui lac, fetele cu trup farâ de cusur si barbatii bine se vad. Barbatii sunt imbracati de firma. Atu-cheie. Iar sufletele farâ de prihana ale fetelor chinuiesc. Drept urmare...
O supunere neconditionata in fata cauzei mai sus pomenite se observa in atitudinea fetelor; o supunere neconditionata in fata ideii de haina scumpa se observa totodata si in atitudinea barbatilor. Si cracaneaza cu o forta nestavilita laturile unghiului de abordare al materialului de fata. Si asta pentru ca, dupa o privire retrospectiva asupra personajelor, singura concluzie la care ajungi este ca nu ele, adica personajele, poseda coplesitoarea textila, ci textila le poseda pe ele, de unde efect: personalitatea, sugrumata de suprematia ei, adica a textilei, le e redusa pana la inutilitate, mimica si limbajul corpului, care prin natura lor ar trebui sa fie spontane, naturale, sunt deformate in ticuri. Iar ele, adica personajele, arata ca niste pinocchio, ca niste papusoaie din lemn expuse intr-o vitrina, identice, mai mult sau mai putin frumos ambalate - o chestiune de estetica! - , coordonate de itele prostiei, ale superficialului si ale previzibilului in toata deplinatatea lui. Partea proasta, cea mai proasta, este ca ti-e imposibil sa-i individualizezi. Ii iei ca pe un tot, niciodata ca pe o parte. In traducere libera, daca iesi la sfarsit de saptamana la o vanatoare de ceva nou pe marginile Lacului Herastrau, sfarsesti prin a dezarma in fata neinvinsei uniformizari. Fie vremea cat de rea, fie zi, fie noapte, fie umbrela de soare, fie nu, ii vezi pititi in spatele etanseitatii och