Unde sfarseste drama si unde incepe circul ieftin, cu iz de intimidare? Au fost doar doua din sirul de intrebari, retorice, care ne-au incoltit in minte in seara in care, la Timisoara, fusese adus grupul de tigani repatriati din Franta.

Ii compatimeam pentru drama pe care au trait-o, pe care o traiesc. Au fugit in lumea larga, si batrani, si copii, numai sa nu-i mai prinda diminetile de acasa cu burtile scancind dupa o bucata de mancare, in cocioabele cu nylon albastru pe post de usi si ferestre. Au fugit - probabil, indesandu-si toata averea intr-o singura si prea larga sacosa de rafie - din saracia colonizata pe la marginea vreunei comune timisene spre saracia unei periferii sordide a Parisului, atinsa, insa, de scanteierile feerice ale Eiffel-ului. Nu stim cu certitudine cum au trait acolo luni de zile, din ce si-au castigat existenta, dar cert si grav este ca mizeria si saracia altora li s-au parut sau chiar sunt mai suportabile decat ale noastre.

I-am detestat, insa, pentru imaginea pe care ne-o fac in lume, pentru eticheta pe care ne-o lipesc pe obraz, prin comportamentul lor. Pentru mentalitatea de a sta cu mana intinsa si de a scuipa atunci cand in palma nu este nimic sau e prea putin. I-am detestat pentru caracterul de doua parale pe care l-au afisat, in numele nostru, al tuturor romanilor in fond, in fata autoritatilor franceze : li s-a parut firesc sa le ceara valuta pentru a le “elibera” Parisul, pentru a le lasa doar cu closarzii lor. La fel, li s-a parut firesc sa-si strige nedreptatea si sa-i puna pe francezi la stalpul infamiei in momentul in care, acasa, au constatat ca nu au fost platiti pentru un “serviciu” pentru care, de fapt, nici nu trebuia sa fie platiti. I-a revoltat echivalentul unui salariu minim pe economie, care le-a fost pus in mana. Echivalentul in euro a trei - patru salarii decente in Romania, la care visau, nu l-au primit