Timp de aproape 50 de ani, istoriografia comunistă a prezentat lovitura de stat de la 23 august 1944, drept o "revoluţie naţională antifascistă şi antiimperialistă", moment inspirat, pregătit şi realizat de Partidul Comunist din România. Era, de fapt, un mit întreţinut cu grijă de comunişti. Un întreg aparat de propagandă, de la mărunţi activişti de partid şi până la istorici cunoscuţi, poeţi sau prozatori "de curte", cu toţii obedienţi puterii, au întreţinut acest mit. De fapt, ce s-a întâmplat cu adevărat atunci?

Regele Mihai I, câţiva apropiaţi de ai săi, un grup restrâns de conducători ai armatei şi lideri ai partidelor istorice, erau situaţi în plan secund în ceea ce priveşte realizarea actului de la 23 august 1944. Din perspectiva istoriografiei comuniste, acest act era o legitimare a preluării puterii de către ei înşişi. Inspiraţi, probabil, de această "fraudare" a istoriei, peste ani, în decembrie 1989, alţi comunişti, "cu faţă (ceva mai) umană" de această dată, aveau să-şi legitimeze preluarea puterii într-un mod oarecum asemănător. Dovadă că, totuşi, unii au învăţat istorie. Sau cel puţin anumite capitole.

Ezitările Mareşalului

După patru ani de război alături de Germania nazistă, situaţia României în august 1944, era deosebit de complicată. Înfrângerea de la Stalingrad în 1943, dar şi cele suferite de puterile Axei pe alte teatre de operaţiuni, îi întăriseră mareşalului Ion Antonescu convingerea că războiul avea să fie pierdut de germani. În aceste condiţii soarta României devenea incertă. Deşi destul de ezitant la început, oscilând între onoarea de militar care-i dicta să meargă alături de germani până la capăt, pe de-o parte, şi interesele de stat, care-i dictau să iasă din alianţa cu germanii, pe de altă parte, Mareşalul înclina tot mai mult ca la prima ocazie favorabilă să aleagă a doua variantă, pentru a salva ceea ce mai