Apropierea marelui bairam al Francofoniei incepe sa scoata la vedere fel de fel de bunatati culturalicesti. Nu stim daca admiratorii lui Dan Negru de la nesaratele, ca sa nu spunem mai rau, „Jocuri la Saint Tropez“ sint convinsi ca exista si alte lucruri mai interesante si inteligente in Franta, dar pentru o anume generatie din care fac parte si eu, numele lui Catherine Deneuve inspira pretuire si respect. Si nostalgii, si un-nu-mai-stiu-ce, pe care doar francezii stiu sa-l puna in valoare.

Asa cum numele lui Jacques Dutronc este legat de rockul francez care ne alina junetile. Junetile consumate in comunism, cu Gigi Dej, dar si Johnny Hallyday, Eddie Mitchell si Michel Polnareff, cu Maurer si Dan Spataru, dar si cu Adamo, Sheila si Silvie Vartan. Plus filmele, revistele, moda si parfumurile, iubirile si iluziile si deziluziile si fasoanele noastre launtrice, care nu aveau nici o legatura cu distantarea lui De Gaulle de NATO si revoltele tinerimii de pe bulevardele Parisului din 1968. Traiau ei, traiam si noi.

Sigur ca Nina Ricci si Coco Chanel aveau alt parfum decit batonasele de colonie bulgareasca de la Kazanlik, dar o anume frantuzeala ce provenea din bunele maniere de la oras si cei 7 ani de acasa de la tara inca mai produceau efecte. Comunism, necomunism, viata mergea inainte: dosarele se nasteau pe tacute. In 1965, Catherine Deneuve juca intr-un film de Roman Polanski pe care-l revedem acum. Repulsie (TVR1) ne arunca intr-o alta lume decit repulsiile oferite de mizeriile canalelor de stiri. Multe si marunte. Turnatori si turnatorite, plevusca marunta pentru revistele de scandal: unde sint pestii cei mari, generalii, primii secretari de judete, directorii de puscarii si de constiinte, tortionarii care au dat la cap si au spart dinti, cei care au masluit suflete? Ne tinem de, scuzati, maruntisuri: chiar vrem „Dreptate si Adevar“ in Roma