Recunosc, titlul acestui text are o referinta care-ar putea – sau ar trebui – sa le sune familiar cel putin criticilor, la fel de familiar precum recent tradusa carte a rusoaicei Marina Davidova, Sfirsitul unei epoci teatrale. Dar nu neaparat: e o simpla coincidenta, de care am devenit constienta abia de curind; sfirsitul unei epoci romantice poarta in sine, spre deosebire de nota dominanta, mai degraba sumbra, a volumului Marinei Davidova, un simbure mai mult decit optimist.
Era romantica lasa acum loc, in teatrul romanesc, unei epoci pragmatice: decalogul post-industrialist si experienta pe propria piele spun ca revolutionarismul a murit in 1968, iar pragmatismul prinde bine. Pina si optimismul in sine e o dovada de pragmatism (romanticii sint, prin compara-tie, entuziasti, idealisti, iluzionisti).
Scurta epoca romantica a teatrului romanesc a inceput prin 2002 si si-a vazut sfirsitul cu ochii in 2006. A irupt, aproape in paralel, la Bucuresti (odata cu promotia de regizori si actori ai acelui an, coincizind cu formarea dramAcum-ului) si la Cluj (unde, in 2003, dupa o oarecare perioada de gestatie, lua nastere Teatrul Imposibil)1.
S-a incheiat (simplist vorbind, caci, vom vedea, lucrurile sint, ca de obicei, mult mai nuantate si complicate) odata cu plecarea dramAcum din proiectul de-abia lansat al Teatrului Desant (in vara lui 2005), inchiderea grupului intr-o formula fixa (a celor patru membri initiali – Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu, Andreea Valean – carora li s-a adaugat Ana Margineanu) si accesul la linii importante de finantare (in primul rind Fondul Cultural National, de la care au obtinut, la prima sesiune de proiecte a AFCN, 59.000 RON), pe de o parte (partea bucuresteana), pierderea sediului Teatrului Imposibil si disparitia revistei man_in_fest (precedata de disiparea echipei responsabile de direc
