Nu-i vedem de obicei. Nu ca am fi orbit dintr-o data, dar nici nu sunt pe strada, nici nu avem ochiul format pentru a vedea asta. Din cand in cand, documentare facute de reporteri straini ne zguduie si ne miram: "la noi sunt filmate lucrurile astea?". Inscriptiile de pe pereti, elementele de mediu ne incredinteaza: la noi. Dupa cele cinci minute de revolta patriotica inghesuim departe de inima noastra informatiile: nu vrem sa ne incarcam cu asta. Nu intra in sfera preocuparilor curente. Pentru politicieni, nu e platforma electorala. Pentru liderii administrativi nu sunt solutii spectaculoase. Problema e prea mare, prea veche, prea dificila ca sa te ocupi de ea. Care problema? Cea a copiilor cu handicap. A, va spune cititorul, dezamagit. Pai nici nu e o problema atat de mare. La cat de multe sunt, prioritate au... Si urmeaza lista. Ca si cand, in probleme sociale, am putea pune pe raft, in ordinea importantei si a urgentei, toate nefacutele si le-am putea solutiona una cate una, pana se goleste raftul. Ca si cand toate ar astepta, cuminti, fara sa evolueze, fara sa se agraveze, fara sa ne deranjeze pana gasim resursele sa ne ocupam de ele. Poate alte situatii da. Copiii cu handicap, insa, n-au rabdare. Din bebelusi devin copii, adolescenti, adulti cu handicap. Au nevoie de ingrijire, de atentie, de servicii speciale. Si nu e vorba doar de nevoi, ci de drepturi. Cum e dreptul la caldura umana, la intelegere, la normalitate, la bucurie, atata cata pot simti. Prea putini sa ne pese? Deloc. Ca ordin de marime, doar in Timisoara sunt peste 1.000 de copii cu handicap mental, in evidentele Societatii Romane "Speranta" (in conditiile in care nu e singura asociatie umanitara care sa aiba in atentie copiii cu nevoi speciale si handicapul mental nu e singurul tip de handicap din evidentele medicale si din cele recunoscute legislativ). In cei 16 ani de cand fiinteaza, "Spera