Nu mai tin minte exact cind l-am cunoscut pe Cristian Nemescu, s-ar putea sa fi fost la Festivalul de la Salonic, unde era in program cu Poveste la scara C. Pe Mihai si Cristina il inclusesem intr-o prezentare de film romanesc la Lisabona. Poveste... imi placuse si mai mult. A fost, daca nu ma-nsel, si la Clermont-Ferrand cu acest titlu, dar e foarte ciudat ca nu am amintirea lui Nemescu la acest festival (cel mai important pentru scurt-metraj). Mi-l amintesc, in schimb, la Salonic.
Am stat de vorba despre filmul sau, i-am spus ce mi-a placut (multe lucruri, mai ales tonul povestii) si ce nu. A ascultat atent: cred ca Nemescu era unul dintre cei mai sensibili ascultatori – o calitate cu atit mai pretioasa cu cit este din ce in ce mai rara la tinerii regizori. Era de acord cu obiectiile mele. Mai mult: mi-a spus ca el insusi nu era multumit exact de acele lucruri pe care le criticasem si eu. Apoi am fost impreuna la un restaurant (celebrul „nr. 8“, zis si „la Le Pen“, o taverna pitoreasca din Piata Aristotel, cu patio si pisici). Iar apoi – cred ca in alt an, totusi – am fost de fata, tot la Salonic, cind si-a prezentat proiectul California Dreaming pentru un fond de dezvoltare balcanic. in mai anul acesta l-am avut invitat la Fotograme, in emisiune cu Porumboiu, inainte de Cannes. Ne-am revazut acolo, pe Croazeta, si apoi la Anonimul. Ultima data, din pacate...
Cristi Nemescu era un om (incredibil sa vorbesti astfel, la trecut, despre un tinar de numai 27 de ani!) timid si retras. in spatele carapacei sale se banuia, totusi, o vointa de a face, de a-si duce proiectele la bun sfirsit, cu o tenacitate care trecea peste orice. Era convins ca are ceva de spus in cinematograful romanesc – si avea dreptate: chiar avea. Era altfel: cultivat, manierat si bine crescut. Zimbea rar, dar zimbetul sau era cuceritor. Am aflat ca il duruse ce am scris despre fina
