O vreme plangacioasa amendeaza sadic Horezu si imprejurimile. Ploua atat afara cat si in inima mea de artist sensibil. Filmele curge ca apa, oamenii ramane dupa ele. Oamenii ie remarcabili, mai ales unii dintre ei. Andrei Blaier, intelectual de-al meu, isi contempla sententios atavismele: "Si eu sunt ardelean, dar mi-a trecut". Si pe urma fumeaza.
In Horezu, zici ca esti intr-un fel de Italie. Masini multe de tot, cu numar ba de Bologna, ba de Milano, ba de mai-stiu-eu ce. Vanzoleala nema. Ceva miscare se inregistreaza la capitolul "prietenii stiu de ce", desfasurat, pe mai multe terase. Se bea constiincios si muncitoreste intr-un fel de conspiratie prietenoasa. Deasupra noastra, un cer pretentios si pus pe misto.
CANDIDE SOCIALIZARI. Este a doua zi a festivalului de film etnic din Slatioara. Ne foim, stam, mergem, socializam sau nu. Stau de vorba cu Andrei Blaier si-i comunic un secret de-al meu, asa cum se face corect: in gura mare. Deci ii zic ca eu, acum vreo patru ani sau cam asa, deci ca eu, in nemernicia mea, am inotat alaturi de el, in aceeasi mare. Pe urma i-am destainuit ca s-a uitat la mine putin si ca eu m-am fastacit chiar acolo, in apa (pentru ca, da, te poti fastaci si in apa, nu e neaparat nevoie sa fii pe mal ca sa te fastacesti). Mi-a zis ca daca inota bine, sigur era el, daca nu, nu. Genul de anamneza care-mi place mie si pe care vreau sa-l impun ca brand: "De cincizeci de ani ma straduiesc sa aflu ce-nseamna sa fii regizor si n-am reusit sa ma dumiresc". Imi propun, ticaloseste, sa-l extorchez de amintiri pe domnul Blaier, dar nu azi. Il intreb pe un regizor sarb, Zoran Cvetkovic, despre filmul etnic si despre cum se face el. La care el cica nu-si propune sa intervina cu artificii regizorale in subiect, ca el filmeaza evenimentul brut. Urmeaza sa ne povesteasca ceva fabulos care cica s-ar fi intamplat pe bune. Zice ca odata, nu foarte
