De multa vreme, vederea pictorului Radu Dragomirescu nu mai este o privire asupra unui exterior expresiv, o relatie optica cu lumea. Artistul mai priveste "in afara", cu o atentie anume, doar spatiile, siturile, arheologic vorbind, unde isi poate instala, ca pe niste ceremonii despre "aparitie", marile panze, marile desene pe panza, mesele cu aranjamente, cuburile cu lente transformari vegetale, intr-un cuvant etalarile "vizibilului-viziune" pe care-l orchestreaza in expozitiile sale de maturitate si-l conserva in tulburatoare carti-catalog de autor.

Nascut in Dobrogea acum 62 de ani, Radu Dragomirescu a studiat la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti pictura murala si tot felul de dexteritati plastice pe care le-a uzitat in cariera sa. Artistul s-a stablit in Italia, in 1973, dupa ce obtinuse un premiu la Bienala tineretului de la Paris, in 1969. Cu un credo umanist asupra experimentului vizual, ca o forma de libertate, dar si de rugaciune, tinzand spre ceea ce el numeste "transavanguardia celeste", reprezentata in anturajul sau de creatori precum sotii Mertz, Gino De Dominicis, Vettor Pasani, dar si de Beuys, Dragomirescu s-a manifestat unitar si ascendent in arta italiana. In 1984 expune la Bienala de la Venetia imense si laborioase desene pe panza, cu grafit in hasura compacta, procedeu care-i va deveni aproape o marca a sobrietatii vrajite in care concepe comunicarea prin vizual. Piesele sale bidimensionale, cu luciri intre satin si carbune metalizat, arpegiaza scala griurilor, dinspre albul prafului de zapada, spre nigredo profundis. Pictorul Dragomirescu se sprijina tot mai mult in decursul anilor pe convocarea esteticii obiectuale, apoi a relationarii grupajelor de lucrari in dialog cu spatii din ce in ce mai "timbrate": palate, biserici dezafectate (2001-Asti, 2005-Florenta), situri de arheologie preindustriala (2003-Moncalieri, 2006-Castell