Daniela Chirion
Pictura sa, puţin cunoscută încă, dar cu un imens potenţial de reprezentare şi de comunicare, marchează, în mod decis, o ruptură - una care ar putea fi chiar o problemă de generaţie -, atît faţă de discursul monoton şi pleonastic al expresiilor alternative şi al nenumăratelor insurgenţe domesticite, cît şi faţă de retorica doctrinelor înalte, de acel gen de artă care caută spiritualitatea în silogisme şi sfinţenia în titluri. Atît prin desenul de un laconism extrem, dus uneori pînă la limita notaţiei abstracte, indiferent dacă el are un referent nemijlocit sau doar unul cultural, cît şi prin pictura în care materia se volatilizezază şi imaginea trăieşte exclusiv într-o lume de vis, Daniela Chirion investighează, artistic şi moral în acelaşi timp, posibilitatea reinvestirii lumii reale cu transparenţele şi cu puritatea spaţiului imaginar. Proiectîndu-se pe sine, întrucît multe dintre uleiuri sunt autoportrete, dar şi chipul uman, în general, în ipostaze cvasificţionale, extrăgîndu-se dintr-un contingent ostil spre a-şi proteja în absolut fiinţa interioară atît de fragilă în faţa ameninţărilor mundane, pictoriţa experimentează de fapt posibilitatea reinstaurării în pictură a misterului imaginii şi a idealităţii privirii. Un romantism exilat cu ipocrizie din reveriile noastre asumate public, şi anume acela care ne angajează funcţiile contemplaţiei, aspiraţia către unitate şi puterea de vibraţie în faţa misterului existenţei, este recuperat de către tînăra artistă fără cea mai vagă urmă de ostentaţie, dar şi fără nici un complex în faţa oricărei suspiciuni posibile. Şi, în mod cert, aceste suspiciuni se vor manifesta pentru că este aproape inacceptabil, chiar la un pas de trădare şi de erezie, ca din mijlocul unui carnagiu simbolic în plină desfăşurare, dinlăuntrul unei ostilităţi neobosite faţă de lumea în care trăim, cineva, c