Cred că Refugii (ed. I, 1984; ed. II, 2005) reprezintă punctul de vârf al creaţiei epice a lui Augustin Buzura. Aici se întâlnesc toate marile direcţii ale prozei sale: confesiunea revoltată, conflictul ireconciliabil cu lumea comunistă, spiritul meliorist şi justiţiar, obsesia adevărului, tehnica investigaţiei analitice, căutarea unei forme de salvare de sub teroarea fricii, a eşecului sau a morţii, traumele iubirii nerealizate. Romanul dobândeşte un bun echilibru între epic şi analitic: e suficient de inventiv în naraţiune, fără a exagera înspre senzaţional, ca în romanele ulterioare, şi nu e excesiv analitic, eseistic sau politic, cum fuseseră, în proporţii diferite, romanele anterioare. Refugii are o mare capacitate de cuprindere a societăţii comuniste, în toate compartimentele ei, cu variante despre viaţa la ţară şi despre atmosfera târgului de provincie, cu mărturii despre formele invizibile ale puterii (Securitatea), dar şi despre micii demoni ai puterii locale. Fără îndoială însă că nu e un simplu roman-document, limitat la reflectarea unei epoci, deşi nu prea multe alte romane îi pot fi puse alături ca exemplificare a unui realism dur, în măsură să dea imaginea opresiunii şi fiorul dramatic al unei societăţi închise. Refugii este cu mult mai mult decât atât: un excelent roman existenţialist despre eşec, despre psihologia ultragiată, despre neliniştile şi ororile condiţiei umane, căreia revolta îi deschide o slabă speranţă de salvare.
Conştiinţa victimizată a Ioanei Olaru este forţa centripetă a romanului. Dispersia narativă este o falsă impresie. Toate firele epice converg spre biografia Ioanei Olaru, absolventă de engleză, în vârstă de 26 de ani, traducătoare la o întreprindere din oraşul Râul Doamnei, iar apoi bibliotecară la secţia de cercetare a unui minister. Subiectul romanului, formulat pe scurt, dezvăluie o intrigă sentimentală banală. C
