O vietate a vremurilor romanesti de astazi este impostorul: faptura cu pricina nu este mostenita neaparat din comunism, ea fiind o constanta a istoriei si politicii romanesti (chiar si a culturii romane). Impostorul ca imparat gol, fara haine, este, insa, mai vizibil in postcomunism, mai usor de detectat si de aratat cu degetul. Si aceasta tocmai fiindca placerea (sau dependenta) impostorului, a oricarui impostor, este sa pozeze, sa para, sa pastreze aparentele, sa amageasca, sa induca in eroare. Trebuie precizat ca impostorul nu este neaparat limitat intelectual, nu este un handicapat mental: are atata inteligenta cat sa cunoasca retelele si filiatiile prin care poate parea ceea ce nu este. Apoi are cu siguranta fler, caci stie unde si cand sa amageasca si sa para drept ceea ce nu este. Nu se da de gol, ci, de obicei, este dat de gol. Caci, asa cum exista impostori, exista si datatori in vileag ai imposturii, din fericire pentru noi si pentru pastrarea unui relativ echilibru in cadrul naturii umane. Caracterul impostorului este, desigur, infam, dar nu mai infam decat al lichelei sau lingaului. Ceea ce il deosebeste de ceilalti doi este dorinta sa acuta de a pastra aparentele. Impostorul stie ca este gol pe dinauntru si ca ceea ce ofera publicului este o minciuna si e un simulacru. De aceea, isi exerseaza inteligenta pentru a emite strategii si tehnici de seductie asupra publicului. Intrucat impostorul depinde exclusiv de un public: doar fiindca acesta exista, impostorul dezvolta tactici de seductie si are chiar un program prin care induce in eroare cu un anumit ceremonial. Hotarat lucru, impostorul este un gangster caracterial si moral, mai versat si mai rafinat (asezonat si fasonat) decat licheaua sau lingaul. Atunci cand este dat in vileag, el starneste dezgust, dar un dezgust mai mic totusi decat cel starnit de lichea si lingau. Poate fiindca impostorul lezeaza